Moment de stop – amintire: senzatie si sentiment: cum am fost cand s-a implinit in noapte ziua de 7 aprilie. Ne oprim si aprofundam trairea si momentele in care intr-adevar am simtit Unimea, mult dincolo de Minte si de Cuvant.
Au trecut de atunci cateva zile si senzatia se disipa in cotidian. A fost ceva aidoma unei ploi care lasa fagase adanci pe fata muntelui, ne-a inundat torentul unei iubiri fara comparatie. Am avut o sansa unica, aidoma celor ce-au trait in primii zori ai mileniului trecut: sa ne aflam in preajma unui izvor de Iubire pura, navalnic si fara stavili. Imi imaginez ca modul in care ne-am perceput pe noi insine si pe ceilalti, pe fiecare si pe toti laolalta e foarte asemanator modului in care isi simteau viata ucenicii in preajma lui Isus. Am plecat de langa fantana si incepem sa vedem cum inimile bat mai rar, cum distantele dintre sufletele noastre, reduse pana la atingere, incep iar sa creasca si sa devina hauri… tot ce am strans incepe sa se consume in zilnica incordare pe care n-o putem trece simplu, fara incrancenare… Priveste si compara: ai fost in plina lumina, era atat de multa incat te dureau ochii, acum incepe sa te impresure inserarea… linistea care te-a coplesit atunci incepe sa fie sfasiata de cuvinte si de larma, vorbe si onomatopee, zarva cenusie si incerta… ai avut sentimentul ca daca intinzi mana mai cu osardie ai putea sa Il atingi, si parca iti era putin teama sa o faci – Dumnezeu pasea langa tine, domol, ca insasi Vremea, si stiu ca si pe tine te-au furnicat nitel degetele sa vezi daca e asa – si pravilile te-au tinut in loc, si muntele pe care urci si-acum nu te-a lasat. Din tarana te-am facut si in tarana te vei intoarce, vechea minciuna, jugul de fier de la gatul tau a tras inspre indarat degetul care voia sa se lipeasca de Lumina si de Iubire, sa aduca apoi dupa el tot ce inca esti si mai ales tot ce esti si inca nu vrei sa stii. Spaimele cosmarelor somnului cu vise de trezie au strigat in cor: “Nu!” si ca atatea ori, inima ta s-a plecat si a lasat sa treaca si Clipa asta… Lumina din Lumina, Dumnezeu Adevarat ai lasat… moment in care nu ai vrut sa fii numai Prezent – ai adus cu tine toate angoasele, milenarele spaime ale destramarii Unimii din clipa cand ai trecut valul ca sa creezi singur, si sa experimentezi singur… am adus cu noi dorinta de a atinge pe Unul si n-a fost dorinta venita din profunzimea in care trebuia aflata – nu a fost un diamant veritabil ci doar o bucata de sticla, care n-a dovedit sa taie valul si sa ne deschida drumul spre Sfarsitul divizarii… dar acum Stii ca se poate si nu e nevoie decat sa iti pregatesti uneltele trebuincioase si sa sfarmi cochilia pe care multi stramosi ti-au zidit-o.
Nu. Neal nu ti-a dat nimic. El doar a facut sa vezi ce esti si ce ai. Atat. A aprins lumina si a alungat un pic de intunerec in care singuratatea si tacerea se numeau siguranta. El a facut sa vezi, nu a creat defel ceeace ce ai vazut. El nu e Iubirea, el e o fantana a ei. Bine sleita si curatata de tot ce ar putea sa o murdareasca si sa o impiedece sa dea apa. El nu s-a oprit din revarsare cand a plecat de langa noi, lui nepasandu-i prea mult cand si cum si cui isi satisface nevoia de a da apa. Cauta si tu in tine fantana, dezgroap-o de sub frunze, pietre si radacini, sleieste-o cu grija si cu bucurie si las-o sa isi cante susurul. Pe masura ca apa curge, firicelul firav de la inceput are sa devina un suvoi din ce in ce mai navalnic si mai inspumat. La tine vor putea atunci sa se adape toti drumetii insetati si tuturor le vei putea oferi din apele care izvorasc prin tine. Tu nu esti apa pe care o daruiesti, tu esti doar mijlocul prin care ea vine in realitate si instrumentul prin care este impartita celor ce au trebuinta de ea. Si ce e nevoie sa faci pentru asta? Nimic mai mult decat sa lasi pe toti sa bea fara sa ingradesti accesul, fara sa judeci si sa divizezi. Tuturor carora le e sete, le dai sa bea. Celor carora nu le e sete le poti vorbi despre apa ta, dar nu ii sili sa o guste, fiindca pe buzele lor se va schimba din ambrozie in fiere… da-le tu lor mai mult decat pace, da-le increderea ta ca vor gasi in ei apa care ii va face sa inseteze de apele tale. A intrebat Isus pe cineva daca e demn de a fi iubit? A simti el ca era cineva nedemn de asta? A impartasit el conditionat sau a erupt asemenea unui izbuc si a udat tot ce l-a inconjurat? Si tu poti sa fii aidoma lui, fiindca de aceea a venit in Lume – ca sa o mantuie de indoiala ca tu nu poti fi aidoma sa – a venit in lume ca Om si Fiu al Omului, asa cum fiecare dintre noi suntem, ca sa ne arate ca si noi putem fi ce el a fost – izvoare de apa vie, prin care Dumnezeu Ea/El se revarsa.
Ai “vazut” apa vie, ai simtit ca si inlauntrul tau a raspuns un izvor – acum ai in fata alegerea. Poti sa lasi totul sa revina la ce a fost inainte de a vedea Lumina pe care El ti-a aratat-o printr-unul din cei care au invatat Iubirea si Prietenia Sa. Poti sa lasi toate indoielile sa te copleseasca si sa iti imaginezi ca a fost o inchipuire, ca un elan de echipa si de moment. Poti sa te reintorci in siguranta inchisorii in care ai fost de atata amar de vreme – locul in care se da pe degeaba ceva ce seamana cu hrana si un surogat ineficient de apa – poti sa te intorci in toate astea sau poti sa spui: Ajunge! Vreau sa continuu sa fiu treaz, somnul nu mai e o optiune pentru mine! Trebuie sa iti amintesc, nu e usor sa fii treaz si mai ales daca alegi asta vei fi raspunzator de fapte-gandurile tale. Cand dormeai, era usor: faceai ce visai si nimeni nu te-a tras la raspundere. Acum, daca vrei sa ramai treaz(a) si refuzi sa alegi motaiala si somnul, ai sa dai seama de ce decizi si de ce faci. Exista si avantaje, exista siguranta reala a vietii tale, siguranta nu visul ei. Siguranta lui “Stiu” nu cea a lui “presupun” sau “cred”.
Sa nu indrasnesti sa spui ca zilele astea au fost altfel decat oricare din toate celelalte zile ale vietii tale de pana acum! Si in aceste dimineti deasupra ta a rasarit soarele, ti-au mangaiat obrazul razele sale si adierile, ti-au zambit florile, atat cele care mananca bucati din soare cat si cele care trudesc uneori intru semintele omenirii. Si in celelalte zile ale tale a fost la fel. Exact la fel, fara putinta de tagada. Tu nu ai fost la fel. Ori, mai degraba, tu nu ai fost Acolo. Si daca nu erai acolo, de ce spui ca nu a fost la fel? Poti alege sa nu mai pleci nicicand din Acum. Poti face alegerea asta Acum. Nimic nu te poate impiedeca, nici datoriile nici seful tau ciufut nici copiii care plang dincolo nici sotia care nu s-a mai oprit din tocat de multa vreme ori sotul care uita prea des cum se iese din crasma nici chiria care e ca un copac – creste mereu – nimic, nimic. Alege acum sa nu mai pleci din Acum. Doar alege! Nu te opri sa cugeti, nu lasa sarpele sa iti intinda marul otravit al indoielilor si al gandurilor, lasa Mintea sa taca si ea in sfarsit, sa se opreasca si sa lase altcuiva controlul. Alcuiva cui? Mie? Lu` Neal? Nuuuu! Tie! Fa liniste si o sa te auzi clar, o sa treci dincolo de pragul somnului si cu ochii deschisi o sa vezi realitatea “faptelor” care te-au inspaimantat: datoriile, seful, copiii, chiria, sotul – sotia, toate au sa isi piarda consistenta – ramanand palide imagini pe ecranul visului fostei tale vieti… Eu Sunt – ai sa spui si nu vei mai adauga nimic. Ce-ar mai fi de adaugat?
Te-asteptam cu totii Eu Sunt in Noi Suntem Unul… vino, nu intarzia, iubirea mea!
La Felix, intr-un parc. Un vechi simbol al Belsugului, al Fertilitatii, pe care vechii (si din pacate atat de actualii) nostri "indrumatori", care stiu totul si mai ales stiu ce e mai bine pentru noi, si l-au insusit si i-au pervertit intelesurile. Construita bine si ancorata solid intr-o sinergie pe care cei care au instalat-o nu au inteles-o, dar pe care cei ce intretin parcul se pare ca o percep la limita simturilor subtile.
