Lumea de Maine

Sintagma asta e ca o bomboana: toti adora sa o plimbe prin gura si sa ii savureze gustul. Si ce e mai interesant, fiecare are o senzatie diferita despre ce ii ofera bombonica. Fiecare, adica, mentalizeaza diferit "Lumea de maine". Fiindca imi clatesc si eu acum papilele gustative, sa va raportez care e senzatia mea: niciuna! Lumea aia de maine e doar cuvant! N-are consistenta, nu exista! M-am straduit o gramada de ani sa o vad, sa o ajung si nimic. Fata Morgana si mai multe nu! Cu cat alergam eu mai cu tragere de inima cu atat se indeparta, nicidecum nu voia sa devina Lumea de Azi. Si uite-asa din alergare in alergare, am ajuns sa nu mai stiu cand sunt! Eram permanent pe muchia dintre azi si maine, nicaieri si vesnic pe fuga. Si-au trecut anii si nici macar vreme de imbatranit n-am avut, de m-am trezit cu (mai ales fara, cum ar spune doua prietene de-ale mele dintre care una nu e la Bucuresti ci mai aproape de cordul patriei) par alb si n-am reusit si eu ca tot omul sa ma maturizez. Si-acuma cu desenele animate, cu carticica de povesti, cu games-urile, cu ganduri sprintare si fara dorinte de averi si lucruri. Dar cel putin mi-am sters de pe retina imaginea aia care m-a gonit inainte. Acum doar Sunt. Nu mai visez, traiesc. Am vreo patru ochi si toti sunt largi deschisi in prezent, nu mai am timp de trimis sonde spre viitorurile incerte ori imaginare. Despre trecut, sa nu mai vorbim! Desi inca imi mai furnica sub piele mangaierile tale, Lumina Mea, nu sunt Atunci, sunt Acum si ma bucur sa stiu ca m-am bucurat de ele. Si ca am fost si atunci in acel Acum, fara sa incerc sa il opresc, fara sa vreau sa inghet clipa si sa o consum refrigerata.
Lumea de Maine nu e decat o umbrela, mare si ponosita, o umbrela cu care incerci sa calatoresti fara sa te stropesti prin ploaia de timp, cand fiecare Acum picura din ceruri peste tine...