Heretic Redivivus

Tot timpul am fost impresionat de imaginatia celor care au "construit" decorurile pentru jocurile de pe computer (incepand de pe la DOOM, Heretic, si Wolfenstein). Ieri, impreuna cu fi-miu (mare amator de FPS - inca) am trait pe viu o aventura de asta. Am explorat (aici nu a fost deloc nevoie de shoot, doar am platit juma` de rial pe bilet) un castel. Ei ii spun Fort. Exact ca in decorurile mai vechilor jocuri, exact la fel de neasteptate intrarile, trecerile, configuratiile.
Doar ca pe cand am terminat, nu am reusit nicidecum sa gasim iesirea spre Level 2. Poate in fortul de la Nizwa... Insh`Allah...

Si a fost Voyager-ul

Azi am terminat si Star Trek Voyager-ul.
L-am inceput de vreo cativa ani, cand am gasit intamplator niste link-uri spre episoade, si am inceput sa le descarc. E adevarat ca l-am gasitsi pe DVD-uri, cand am fost in 2007 aici, dar nu intreaga serie de sapte sezoane si sa nu vorbim de altceva...
Mi-au placut caracterele, modul de interactiune si in general mesajul pasnic si tolerant. Ingeniozitatea si inventivitatea sunt la ele acasa. Si totusi, eroii sunt si raman oameni, cu bunele si cusururile implicate de asta.
A fost placut, a fost interesant si a fost instructiv.

Al Jabal Al Akhdar

Pana la urma, am ajuns si acolo. Cu Ovidiu, care la un moment dat, in timp ce tacanea cu Lumix-ul, a spus ca facem poze pentru amintire, dar ca nu e la fel cu a vedea "in direct". Tin minte pe cineva drag care ajunsese in extrema de a refuza sa mai pozeze, preferand sa savureze si atat. E drept, cand ai camera atarnata la gat, esti tentat sa privesti altfel orice te inconjoara. Stiu - fiindca am experimentat asta. Si acum mi se intampla, dar nu ma mai fura din contemplare. Supa e supa, desertul e la locul lui. Sa pozezi, sa faci poze bune, concludente si care misca, e o tehnica. Sa
VEZI ce privesti tine de cu totul altceva. Nu va pot oferi tuturor o excursie de o zi* in Jebel Akhdar, va pot oferi doar cateva imagini.
Cred ca am sa va mai scriu despre locurile acelea.

*noi am plecat dimineata la 7 jumate din Muscat si am ajuns inapoi la 2 dupa-amiaza. Ne luasem cortul si sacii de dormit, dar nu am gasit nici macar un loc in care sa poposim la umbra pentru masa (inafara satelor) necum de mas peste noapte. Iar hotelul nu ne-a interesat, fiind la doar 2 ore de casa...

Lectura

O carte trebuie sa fie ca un suc proaspat si dulce-acrisor. Sa alunece simplu si fara nevoia de a-l inghesui si ajuta. Pe vremuri, as fi spus poate ceva despre vin, dar nu-mi amintesc sa fi fost un mare fan al vinurilor, cu exceptia celui de curmale (ori de smochine), adus de tatal lui Otto, domnul Sharudi, de pe la Ierusalim. Parca mi-e dor de Maria, sora-nepoata a prietenului meu de tare-tare demult... Si desigur, si de ei.
Ei bine, astazi dimineata am prins rasaritul pe tarm. Si am pozat nitel, si am mai fost odata si cu Simona pe la orele normale (daca esti alb, alea sunt 7-8) si apoi m-am destrabalat recitindu-l pe Stehpen King, cu al sau Jerusalem. Si de bucuria lecturii, mi-a venit in minte imaginea unui suc de calitate, cu un gust placut, nici prea in vreo directie sau in alta a zonelor limbii. Ceva ce curge lin si nu iti dai seama cand s-a terminat din pa(gina)har...

Jimny - asa-zisul Jimmy

Asta e masina mea de aci.
Un simpatic 4X4 de la Suzuky, bine facut si relaxant de condus. Nu e o masina de viteza, peste 120 nu prea ii convine, pe la 110 o tin pe autostrada si ne intelegem bine.
Are si un minus - cutia de viteze automata, desi cand stai in coada e buna si ea. Deh, daca ar fi toate in linie, unde ar mai fi farmecul?
Oricum, de cand am capatat si permisul (cadoul meu special de 1 Iunie) imi pare ca orasul s-a micsorat nitel. Si parca si timpul meu pentru mine are tendinta de a se dilata usurel.
Mai vedem noi, e tarziu si parca scot vorbele din mine cu clestele. Noapte buna si tie, cititorule!

Oceanul noaptea

Ieri a fost la asfintit, astazi a fost dupa ce s-a innoptat. Nu am mai facut baie-n mare pe-ntunerec pana acum. E o senzatie interesanta, mai ales ca in seara asta Oceanul a fost si putin agitat, si vedeam la lumina lunii valurile cum vin, de departe, umbre mai inalte intre umbre. O luna imensa, dar nu am asteptat sa apara si stelele. E seara si sunt obosit, ritmurile de aici sunt complet diferite si nu pot spune ca m-am adaptat. Inca. Nu stiu daca vreau sa ma adaptez, pana la urma la firma asta, care nu imi ofera nimic altceva decat salariu. Unde nivelul tehnic si tehnologic e departe, tare departe de firma lui nenea Viorel. Despre management, numai de bine, e sublim, aidoma agriculturii caragielesti. Suna a plangere, e doar o constatare. Un fel de explicatie ori motiv ca am descoperit inotul noaptea, dupa sapte. Fiindca atunci termin cu munca, desi uneori am ajuns in oras si la noua trecute de fix. Asta m-a ajutat sa imaginez un alt scenariu in care sa ma vad mai des in apa. Si asta e rezultatul. Senzatia nu se poate povesti. Deci cam atat cu vorbele...

Ii veti cunoaste dupa roade...

Credeti ca e usor?
Iisus era in stare sa vada, clar si deslusit, roadele dincolo de aparente. Noua nu ne e intotdeauna la fel de usor.
Uite, de pilda, care au fost roadele vizitei de doua luni a Mariei, la mine? Tristetea si sentimentul sfasietor de lipsa, de fiecare data cand reiau, singur, o actiune-activitate pe care o faceam, in urma cu doar o saptamana, impreuna? Sau marea bucurie de a sti ca am avut parte de un februarie si un martie deosebite?
Roade, roade... cateodata legate de incarcatura karmica, uneori libere si daruite Creatorului... si ce e mai greu de crezut, unii dintre cei ce ne sunt aproape nu se vad pe ei insisi prin roadele (bune, chiar deosebite) pe care le-au adus pana acum...

Prophet Day

Scurta vizita la Grand Mosque, cu ocazia Zilei Profetului.
Candelabrul central. Se poate observa cineva de la intretinere, in partea stanga, schimband becurile (pentru comparatie)
Am gasit cateva basoreliefuri despre care ai fi jurat ca-s de-ale noastre (cre`ca mi-i dor de-acasa, asa sa fie oare?).
Azi am inotat in ocean. Pana ce a inceput fluxul, a fost linistit ca apa din lighean. Astept, cu rabdare sa fie la fel de cald ca apa din ceainic (e o primavara mai capricioasa, desi afara au fost deja 39 - joi, apa oceanului a ramas cam rece, nu trece nicicum de 22)

Mama, mama, ce mult te-am iubit...

Vinerea trecuta, mama mea a trecut in eternitate.
A fost departe si acum e aproape.
Uneori mi-a fost tare greu sa inteleg, sa accept.
Si uneori am crezut ca nici macar nu pot sa o iubesc.
Acum, undeva, am un bun prieten.
Multumesc, mama, fiindca sunt.

Nicolae Labis - Biografie

Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna;
Plinului pântec asa îi cânta într-o noapte cu luna.
Trasnete reci de furtuna vedea cum în zare detuna.
Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna,
Ea mai vedea cum în sa voi salta împreuna
Cu îndrazneata fecioara-a pamântului, bruna,
Si-n goana nebuna vedea de pe-atunci cum rasuna
Tropotul lung si mereu al galopului meu.
Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc într-o zodie buna,
Si ca-s menit sa înving vesnicii si genuna.
Dar nu stia de pe-atunci ca în mine-o sa puna
Suflet prea grav si rasunet prea slab, ca aduna
Abur de vis si de boala ce-ar fi sa rapuna
Tropotul lung si mereu al galopului meu.
Iata-ma azi înarmat cu acele credinti,
Cu îndârjirea pastrata - cutit între dinti -
Dar cu prea multa dorinta sa vii, sa-mi alinti,
Bruna fecioara a pacii adânci si cuminti,
Tropotul lung si mereu al galopului meu.

Lady Fingers

Ieri (probabil prin 21 noiembrie am scris asta) am gatit (si mancat) pentru prima data in viata bame. Englezii le spun Lady fingers, si intr-adevar arata cam asa cum vezi prin filmele de animatie degetele vrajitoarelor. Simona mi-a spus sa ma gandesc la ele ca la niste fasole verde (pastai) si sa procedez asijderea. Doar ca nu le-am fiert inainte, le-am facut cu vinete, un tip ceva mai special, pe care le puteti vedea si in fotografie. Au fost delicioase, ceeace m-a determinat sa cumpar si sa gatesc iarasi in vacanta de Eid pe care am avut-o (si care, din pacate, ca orice lucru bun, se termina astazi)

Expeditie omaneza

Expeditie prin wadi-uri.
Descoperit apa termala.
Jucat badminton.
Vizitat locuri faine.

(poate editez asta, candva, cu mai multa inspiratie)

Drumuri

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a le ignora sunetele dizgratioase s-au dovedit inutile, asa că, exasperat, a sfârsit prin a striga pe fereastră:
- Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt, asa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.
În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care s-a părut chiar mai tulburătoare:
- Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeasi plăcere orăcăitul broastei ca si psalmii tăi?
- Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaste? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.
Dar vocea interioară a insistat:
- De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu stia, asa că s-a decis să afle de ce. El a iesit la fereastră si a strigat:
- Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însotit cu veselie de toate broastele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atentie zgomotele si si-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistentă, ele nu mai sunt supărătoare, dimpotrivă, îmbogătesc tăcerea noptii.
Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul si pentru prima oară în viată el a înteles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.
(Anthony de Mello) prin efortul prietenilor mei de la Raspandacul

Intelepciune milenara

Am incercat straiele pe care le folosesc, in mod normal, de multe mii de ani, popoarele din zonele calde ale lumii.
Desi noua, evropienilor, ni se par ciudate, ori chiar stranii, gandul mi-a spus ca nu e posibil ca intregi popoare sa nu stie ce e mai bine pentru ei in conditiile lor. De religie, cultura obiceiuri si confort.
Si-am gasit ca gandul meu fusese bun.

Redescoperirea Ceaiului

Prietenii mei au venit, unii au stat o vreme si au plecat, altii stau si-acum, dar toti, absolut toti, mi-au dat cate un dar. Toti oamenii care au trecut prin vietile mele mi-au devenit prieteni, desi uneori asta a durat mult timp si uneori a fost tare dureros.
Si dintre toti un prieten special mi-a oferit o revelatie intr-o dimineata de primavara: mi-a inapoiat CEAIUL. Tchai.
Pe care l-am iubit dintotdeauna, si pe care, pana primavara asta, il ascundeam. In fiecare cana, il doseam dupa niste zahar, alb ori brun, dupa niste miere, de salcam, de tei ori chiar de castan, dupa un pic de lapte, simplu ori condensat. Si toate astea mascau, in parte ori in mare parte, gustul. Ceaiul.
Venind aici, am descoperit o multitudine de arome, de gusturi, toate inrudite, aidoma crengilor unui vechi, foarte vechi, arbust. Si totusi diferite. Nuante ale aceleasi culori, pe care o savurez zilnic, de la Mumtaz ori Sultan, sortimente locale omaneze, la Al Wazah, ceylonez, Red Label ori Al Jalab, importate din India si multe altele, aromele sunt ca o paleta, cu subtilitati pe care le redescopar cu bucurie cotidiana. Si mai exista si o promisiune de care am sa va povestesc, poate, cand va fi vie.
Multumesc!

Imagini - alb/negru si color

Nu am chef de vorba. Niste poze, v-ar place?