Fiecare zi care vine înseamnă pentru tine acelaşi lucru, aceleaşi ritmuri, aceeaşi rutină. Te trezeşti dimineaţa, te mişti cu grijă în spaţiul îngust din apartament, ca să nu-i trezeşti pe toţi ceilalţi (uneori nu îţi pasă aşa de mult de ei, cât te intereseaza că nu vei mai reuşi să ieşi la timp din casă dacă o să te împleteşti cu ei prin baie, prin bucătărie şi prin holurile strâmte, prin camerele doldora de mobilă) şi ai reuşit sau nu să ajungi la timp la serviciu, după ce ai mers pe jos o bucată de drum (nu poţi spune că te-ai plimbat, nu aveai starea de spirit necesară, ai mers încrâncenat, parcă luptai cu ceasul, cu paşii, cu ceilalţi, cu întregul univers care era responsabil de faptul că ţie nu îţi convine să mergi la slujbă la ora asta), sau ai călătorit singur într un autobus supraaglomerat, condus de un şofer cel puţin la fel de indispus ca şi tine, dar care e probabil la a doua sa cursă pe ziua de azi; nu e un motiv de bucurie că ai intrat în birou, sau în atelier, sau în locul acela în care îţi petreci cam o treime din viaţa ta, şi nu poate fi nu pentru că tu nu ai vrea uneori să faci să fie ci pentru că împreună cu colegii tăi faceţi tot posibilul, de luni şi luni de zile să transformaţi cele 8 ore zilnice într un soi de război psihologic pe lângă care îndelung mediatizatul război rece pare o glumă nevinovată şi îndepărtată. Simţi că în curând o să fii o victimă a acestui conflict tăcut (vorba vine), dacă până nu demult reuşeai să vii de acasă cu bateriile încărcate, acum situaţia s-a modificat simţitor în defavoarea ta. De nici o lună tovarăşa ta de viaţă, cu care reuşeai să convieţuieşti paşnic, dacă nu idilic, cu care ai făcut doi copii destul de reuşiţi, a ajuns pe listele Oficiului de şomaj, şi înafară de încordarea care se simte în aer de cum intri în casă, au început să apară şi micile probleme financiare, aşa că uzura zilnică de la locul tău de muncă, în loc să dispară în momentul în care te reântorci în familie, cum erai obişnuit să se întâmple, se aprofundează, şi, culmea, nu ştii pe cine ai putea să dai vina şi cum ai putea să mături zgura asta care ţi se adună în suflet, cum ai putea să descarci odată întreaga încordare care începe să ţi se vadă pe faţă, începe să ţi se audă în voce. Te simţi pedepsit fără să fii vinovat.
Şi mai trece o zi, mai trece una, te trezeşti că e din nou toamnă, că vine iarna cu facturile ei încărcate în mod nejustificat de către nişte ciudaţi care te mai şi ţin pe holuri şi la cozi când mergi să le dai banii. Ei şi când s a terminat şi anul acesta, în noaptea de cumpănă, când stai la hotar, dacă nu eşti prea îndobitocit de oboseala adunată, îţi pui întrebarea: “De ce trăiesc oare? Are viaţa asta a mea, care parcă mă trăieşte ea pe mine, care nu îmi oferă nici un moment de sărbătoare, are ea cel mai mic sens?” Dar, pe când să îţi dai răspunsul, sau să te apleci asupra lui, adormi şi în vis parcă vezi ceva care îmbunătăţeşte cumva existenţa ta… te trezeşti speriat, nu mai ţii minte ce visai, dar dacă îţi era mai bine în vis înseamnă că ai visat bani… şi adormi iar, legănat în această iluzie… banii ar rezolva totul… dacă aş putea să pun mâna pe o sumă care să mă facă să uit de griji, să îmi rezolv toate problemele, actuale şi pe cele care mai pot să apară… nu ţi se pare că sună familiar, că aduce cu definiţia “panaceului universal” ori a “soluţiei ultime”? (asta merită o discuţie separată, într o seară ploioasă când o să avem destul timp). Continuă să dormi, şi ziua şi noaptea, şi să visezi. Măcar în visele din timpul somnului s-ar putea să fii tu însuţi, omul pe care nu îl interesează atât de mult ceeace îl înconjoară, cât, mult mai îndeaproape se apleacă asupra fiinţei sale celei mai profunde, asupra eului său adormit, sa fii TO BE-MAN nu TO HAVE-MAN ori TO DO-MAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu