Viata ca un Puzzle

Viata ca un Puzzle. Ma refer la jocurile alea cu bucatele de carton taiate in forme cat mai complexe posibil. Din vara am descoperit noua dimensiune a acestor jucarele. Cautam o activitate pe care sa o facem in comun eu cu fi-meu (care tocmai a implinit 22, de cateva zile) cu care am o relatie nitel mai complicata decat tata-fiu (si pe care, uneori voluntar, alteori obligat l-am neglijat suficient de mult incat sa ma cam traga de ciuf).
Probabil ca am sa va pun si niste poze, dar oricum e o ocupatie extrem de placuta. Si nu numai, imi ofera o imagine asupra felului in care eu ma construiesc pe mine. Pompos spus, dar corect.
E vorba despre viziunea asupra pieselor, despre asteptari si despre cum astea se potrivesc impreuna.
Vreau sa contruiesc un colt, un desen, o umbra, o tusa de culoare. Care poate insemna un copac, o casa, o lumina sau o umbra. Si ma astept sa fie intr-un fel anume. Caut piesele care ar putea sa o compuna pana ce incep sa ma doara destele. Si nicicum nu le gasesc. E momentul sa ma opresc si sa schimb ceva care nu e legat de puzzle ci de felul in care eu il vad. Adica sa schimb "locul, unghiul", paradigma. Ori doar sa ma mut in alta parte a imaginii.
Aduni piese maruntele, unele le compui pe masa fara sa stii exact cum se vor "lega" in ansamblul desenului, uneori te opresti, obosit, mai stai sa ti se limpezeasca privirile si reiei de la coltul opus. Ori pe alta nuanta.
Si intr-un tarziu, pui si ultima piesa.