Se dau: un stalp de la iluminatul stradal. Un betiv si un poli-militian.
Betivu', in deplinatatea tuturor celor patru picioare ale sale, da ture stalpului. Politaiul il vede.
- Ce faci aici, to`arsu` betiv?
- Imi caut, hac, cheile, sa traiz!
- Aici le-ai pierdut, to`arsu` betiv?
- Nu, sa traitz, pe alee acolo, da` aici e lumina, in pana mea!

btw - daca vreti sa vedeti & intelegeti figura alatura, o onorati cu un click

Dreptul fundamental la indoiala

Este cineva care se indoieste ca are dreptul sa respire, din nastere, fara a fi trecut in Constitutie sau legiferat in vreun alt fel?
Dreptul la libertate este atat de despicat-in-patru-ori-mai-multe-parti incat pentru orice observator prezent e evident ca el inca nu exista. Nautul inlocuieste cu drag cafeaua. Pofta buna!
Dreptul la fericire e inutil. Legiferarea implica dreptul la "cautarea fericirii", care-mi aduce aminte de Ulysse (numai Drumul e interesant...)
Insa un alt drept la fel de "printre primele" e dreptul la Indoiala. Dreptul meu omenesc de a nu fi sigur ca am inchis poarta, ca am oprit butelia si lumina la baie, ca am virat banii ieri la factura de internet. Are pe undeva legatura cu insusirea mea de a uita lucrurile marunte si inutile. Si totusi, nu vorbesc despre latura asta a dreptului la Indoiala. Mai cu viteza ma indrept spre partea ce priveste A avea dreptate si a decide. Care reflecta devenirea mea ca fiinta umana.
Pietrele sunt pe deplin convinse. Ele nu stiu multe, dar ceeace stiu doar stiu. Nu sunt convinse, mai mult sau mai putin de ceeace stiu. Doar stiu si atat. Nu poti argumenta cu ele, nu poti astepta o schimbare in constiinta lor. Ele au atins nivelul maxim de informatie pe care o pot asimila, devenint ceeace sunt: pietre.
Am cunoscut destul de multi Oameni-Pietre. Am inceput prin a-i cunoaste pe parintii mei. M-am caznit in copilarie sa ii mai clintesc dintr-ale lor, dar succesul a fost de scurta durata si durerea de picior semnificativa. Am renuntat si am inceput sa imi cultiv talentul de a-i ocoli. Dar partea buna a lucrurilor a fost negarea, pe care dupa ce am constientizat-o si analizat-o, mi-a revelat Starea de Piatra si metodele de evitare a ei (hahaha, ce pompos am zis-o, pfuuuuiii!).
Au trecut niste ani si am fost pus in fata deciziilor si alternativelor. Si apoi am intels ce il defineste pe un OM. Capacitatea de a decide, in mod sincron cu vointa sa. Nu de a reactiona ci de a decide. Nu de a raspunde ci de a initia frazele. Si uneori, de a renunta la decizie, din omenesti slabiciuni, fara a astepta sa se faca gaura in cer pentru asta. Simplu, ca o respiratie deasupra unei flori care, dezamagitor, nu miroase a nimic...
Nu sunt convins intotdeauna ca e cea mai buna decizie, ca am dreptate, dar nici nu pot evita decizia. Si atunci imi pastrez, mie insumi, indoiala, in partea nevazuta a Lunii. Si fiindca trebuie sa traiesc apoi cu ea, nu o las sa ma domine si sa ma modifice. Sa se transforme in stare de vinovatie. Prin simpla acceptare, ea devine parte din mine, asa cum au devenit, la vremea lor, cicatricea din frunte cand mi-am spart capul la 3 ani, juliturile de pe antebrat de cand jucam "pac-pac" si-am facut salturi inainte pe cioburile de sticla din iarba si multe altele care exista dar nu imi fac niciun rau.
Hai ca mai am de lucru pe langa casa. Mai povestim si alta data, acuma ca mi s-a desfundat organu' povestitului :))

Ce crede Zmaranda ca ie caznicia

La inceput, Dumnezeu a facut Uomul. Si l-a pus Mare Shef peste toate dobitoacele. Apoi Uomul a considerat ca dobitoacele sunt prea putin pentru marea sa sefie, fiindca ele nu erau in stare sa se extazieze in fata marii sale intelepciuni, capacitati de decizie, clarviziuni si a altor Marete Haruri si Infinite Calitati pe care El, Uomul, le poseda din belsug. Cuvantul cheie: le poseda, in intelesul sexual al cuvantului.
Si atunci, Uomul a facut o cerere verbala si Dumnezeu, dupa ce i-a aplicat o taxa pe valoarea adaugata, i-a facut Muierea. Si era Muierea asta placuta la privit, la pipait si alte indeletniciri (culinare, presupun, ca inca nu se inventase Pacatul*), desi ceva mai putin placuta la auzit (sau si asta abia dup-aia o fi aparut?)
Si s-au inmultit ei o vreme, si cand erau destui, a aparut si Preotul. Si cum statea el trist, asa, ca nimeni nu-l prea baga in seama, ca oamenii isi faceau treburile simplu si dupa capetele lor, a hotarat intr-o zi ca "pur si simplu, asa nu se mai poate". Si-atunci a inventat el Casatoria, cu toate betesugurile ei.
Iar a mai trecut o vreme, si racnind de se speriasera de-acuma cam toti vecinii, mai putin Gheorghe de la a saptea casa, care era vartos rau de urechi, de cand il calcase calu', mama dumneaiei a varat-o-n lume pe Zmaranda. Si-apoi, necurmat si fara ostoiala, ba prin viu grai ba prin paradigme, a ieducat-o. Si cand i-a venit menstruatia, era gata coapta. Pentru institutie. Nu aia a mai veche, naturala, ci a' mai noua, facuta de mainile Uomului. Caznicia (cuvantul deriva din termenul cazna, care se poate intelege ca efort facut de altcineva ca sa imi faca mie placere. Cat mai putina, si pe termen cat mai lung).
Si in capul Zmarandei, institutia asta venea cu o lista lunga de "trebuie sa", in mod armonios impletita cu una de "nu trebuie sa" si cu alta de "in focul iadului daca". Pe undeva, pe la coada, in zona scrisa marunt, era si dreptul de a fi fericita. P-ala Zmaranda nu l-a cetit, ca nu se inventase inca lupa, si deja ii cam slabise vederea. De la tors, cusut, tesut, in lumina lumanarii.
Si cum nu avea ea habar de clauza asta cu "ai voie sa", si-a petrecut toata viata intre trebuie si nu ai voie... a imbatranit frumos, a adunat multa intelepciune (de tipul "NU", evident) pe care a semanat-o in jur, in toate locurile bine udate si umbrite pe care le-a aflat.
Si asta poate dura foarte mult timp (aidoma pelicanului lui Jonathan), daca nu vine vreo demazela de la oras sa strice ea rosturile.

*Pacatul cu P mare, care include toate pacatele cu p mic. Include si Prostia cu P mare, dar nu include prostia cu p mic. Cine are pacate de pacatuit, sa le pacatuiasca, nu sa se planga!

Ochiul

Cand eram copil, sau ceva de genu' asta, am vazut printr-o revista (presupun ca era Cutezatorii, ca nu prea am de unde alege) o imagine. A unei linguri, vedere dinspre coada, cu invitatia de a recunoaste obiectul. Si desi aveam cu muuult mai multi neuroni vii decat am in zilele noastre, nu am reusit sa o fac.
Am renunta de cativa ani la jocurile dinamice, care mai mult imi antrenau degetele decat neuronii ramasi pe mal (nebauti, adica, in perioada mea umeda). Si m-am retras in zona HOG-urilor (Hidden Objects Game) si acolo iar mi se intampla cate ceva.
Datele initiale: o imagine, in general statica, si o lista de obiecte. Pe care trebuie sa le gasesti si sa le onorezi cu un click. Nu e greu, dar uneori cate un obiect simplu, si pe care nici macar nu-l caut in Englez-Roman proffesional dictionary, se incapataneaza sa nu "s-arate". Si singura solutie e sa fac o schimbare in asteptarile mele. In felul in care vad lucrurile. Ca si cum as apasa un buton si as schimba filtrul pe care l-am pus pe ochelarii dinspre Lume.
Cei mai multi oameni sunt prea grabiti ca sa isi acorde timp sa se uite a doua oara. Daca imaginea aia nu seamana cu o lingura, ea nu poate fi. Sfarsit. Dar daca e vorba despre un om, despre felul in care esti in stare sa il percepi, e posibil sa fie mai bine sa renunti la a te uita, in fuga, la o imagine, decat sa nu ai timpul necesar sa vezi "lingura" din mai multe unghiuri...