Exista ceva ce nu se vede in pozele sfintilor, ale celor care au pustnicit ani indelungi: beatitudinea. Pictorii nu stiu cum sa o reprezinte, si au pus un cerculet de lumina. Pe care tatal meu mi l-a explicat cu greu, si nu foarte veridic, demult, pe vremea cand inca mai credeam (vezi diferenta intre a crede si a fi convins, un banc putin cam despuiat pentru locul acesta).Ei bine, fiind eu mancator de vegetale si mulgator, am intalnit de multe ori privirea aia compatimitoare "vai, saracul, flamanzeste de atatia ani..." (ori, si asta cu stricta referire la ocalele mele imbelsugate, privirea neincrezatoare ca pascand doar poti sa te implinesti in asemenea hal). Ei bine, asijderea sunt tratati si cei care au ales renuntarea fara sa renunte. Lipsa nevoilor nu e de compatimit ci mult mai mult de invidiat. Daca peste noapte nevoia mea de a tot pune cate ceva si de a tot inlocui una-alta in rajnita de biti cea mai apropiata in proprietate privata ar dispare, as fi mai fericit ori mai nefericit? Eu stiu raspunsul, dar e raspunsul meu si numai al meu. Fiecare trebuie sa si-l afle pe al sau si sa nu incerce sa mi-l indese mie pe glota. Fiindca e din alte proteine decat spiritul meu si nu il pot digera. Nu ca ar incerca in ultima vreme, de cand a murit mama, ori mai exact de cand am incetat sa mai ascult povestile ei presarate en-gros cu citate din Biblie si din Turnul de Veghere & Treziti-va!
Asa se pune problema in cazul orisicui - cel ce are si cel ce nu are. Care e mai fericit? Cel ce nu are nevoie de mai mult decat are!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu