Este cineva care se indoieste ca are dreptul sa respire, din nastere, fara a fi trecut in Constitutie sau legiferat in vreun alt fel?Dreptul la libertate este atat de despicat-in-patru-ori-mai-multe-parti incat pentru orice observator prezent e evident ca el inca nu exista. Nautul inlocuieste cu drag cafeaua. Pofta buna!
Dreptul la fericire e inutil. Legiferarea implica dreptul la "cautarea fericirii", care-mi aduce aminte de Ulysse (numai Drumul e interesant...)
Insa un alt drept la fel de "printre primele" e dreptul la Indoiala. Dreptul meu omenesc de a nu fi sigur ca am inchis poarta, ca am oprit butelia si lumina la baie, ca am virat banii ieri la factura de internet. Are pe undeva legatura cu insusirea mea de a uita lucrurile marunte si inutile. Si totusi, nu vorbesc despre latura asta a dreptului la Indoiala. Mai cu viteza ma indrept spre partea ce priveste A avea dreptate si a decide. Care reflecta devenirea mea ca fiinta umana.
Pietrele sunt pe deplin convinse. Ele nu stiu multe, dar ceeace stiu doar stiu. Nu sunt convinse, mai mult sau mai putin de ceeace stiu. Doar stiu si atat. Nu poti argumenta cu ele, nu poti astepta o schimbare in constiinta lor. Ele au atins nivelul maxim de informatie pe care o pot asimila, devenint ceeace sunt: pietre.
Am cunoscut destul de multi Oameni-Pietre. Am inceput prin a-i cunoaste pe parintii mei. M-am caznit in copilarie sa ii mai clintesc dintr-ale lor, dar succesul a fost de scurta durata si durerea de picior semnificativa. Am renuntat si am inceput sa imi cultiv talentul de a-i ocoli. Dar partea buna a lucrurilor a fost negarea, pe care dupa ce am constientizat-o si analizat-o, mi-a revelat Starea de Piatra si metodele de evitare a ei (hahaha, ce pompos am zis-o, pfuuuuiii!).
Au trecut niste ani si am fost pus in fata deciziilor si alternativelor. Si apoi am intels ce il defineste pe un OM. Capacitatea de a decide, in mod sincron cu vointa sa. Nu de a reactiona ci de a decide. Nu de a raspunde ci de a initia frazele. Si uneori, de a renunta la decizie, din omenesti slabiciuni, fara a astepta sa se faca gaura in cer pentru asta. Simplu, ca o respiratie deasupra unei flori care, dezamagitor, nu miroase a nimic...
Nu sunt convins intotdeauna ca e cea mai buna decizie, ca am dreptate, dar nici nu pot evita decizia. Si atunci imi pastrez, mie insumi, indoiala, in partea nevazuta a Lunii. Si fiindca trebuie sa traiesc apoi cu ea, nu o las sa ma domine si sa ma modifice. Sa se transforme in stare de vinovatie. Prin simpla acceptare, ea devine parte din mine, asa cum au devenit, la vremea lor, cicatricea din frunte cand mi-am spart capul la 3 ani, juliturile de pe antebrat de cand jucam "pac-pac" si-am facut salturi inainte pe cioburile de sticla din iarba si multe altele care exista dar nu imi fac niciun rau.
Hai ca mai am de lucru pe langa casa. Mai povestim si alta data, acuma ca mi s-a desfundat organu' povestitului :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu