Numirea lor e o limitare, dar nelimitarea lor reala le face imposibil de perceput si de inteles.
Cel mai la indemana dintre exemple e Dumnezeu. Cand folosesti cuvantul, ai limitat inadmisibil de mult Divnitatea, in plenipotenta sa. Dumnezeu e exact bucatica pe care omul o poate atinge, arghezian, strigand: "Exista!". Divinitatea e ceva mult prea vast si departat de capacitatea noastra pentru a putea macar incerca vreun demers cognitiv, oricare ar fi el (ce expresie, si la discursrul de la Academie ar fi aplaudata, deci facem o pauza aici).
Reluam.
Divinul e departe, ar spune Paraschiva (o stiti voi mai de demult) si ar avea dreptate. Sau nu. De ce ar fi Divinul, cel incognoscibil, mai departe de mine decat mana mea, decat pleoapa mea? De ce nu ar fi Divinul aici, pasind apropiat? De ce mai mereu omul l-a exilat pe numitul Dumenzeu undeva departe, limitandu-i orizontul si oferindu-si cu aroganta capacitatea de a se ascunde vederii preainalte?
Da, exact. Pentru ca dintotdeauna Omul s-a crezut un pacatos.
