A fost odata, ca niciodata, a fost un om simplu si era sa spun si obisnuit, dar nu era el prea obisnuit si de aceea nici nu prea era in largul lui intre oamenii obisnuiti.
Si in multi ani a invatat ca asta nu prea conteaza.
Si in anii astia, incet, s-a tot retras dinspre lumina inspre umbre. A mai iesit din pestera sa si a mai stat in soare, dar nu era un soare bun, era seceta si ardea si l-a durut. Si s-a retras iar in locul unde medita.
Pana cand a intrat soarele in intimitatea sa. Era, de data asta, un soare bland si cu lumina lina. Si atunci a vazut ca lumina era totusi buna. Si cand soarele a apus spre est, intunerecul care a ramas nu mai era la fel de intunerec, noaptea nu era la fel de neagra. Si cu toate ca iubea lumina, nu a uitat nici prietenia intunerecului, a locului in care meditatia i-a descoperit Universurile: cel dinafara si cel dinauntru.
Si atunci a hotarat ca toti oamenii pot sa fie prietenii sai. Si ca e un lucru intru care merita sa trudesti...
Si acel om e prietenul meu cel mai bun...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu